« Back to Glossary Index
- este un tip specific de investigare și reprezintă procesul de obținere a unei declarații directe de la o terță parte, cu privire la o informație sau la o situație (condiție) existentă.
- confirmările sunt utilizate frecvent atunci când este vorba despre soldurile conturilor și componența lor, dar nu trebuie limitate doar la aceste elemente, ele fiind utilizate de asemenea și pentru a obține probe de audit referitoare existența / inexistența anumitor condiții (operațiuni, documente), cum ar fi (de exemplu) absența unui contract, ce poate la rândul său influența recunoașterea unor venituri.
- este o procedură care constă în a cere unui terț având legături de afacere cu intreprinderea verificată, să confirme direct auditorului informațiile privind existența operațiilor, a soldurilor etc. Auditorul are latitudinea de a determina condițiile și întinderea acestei proceduri.
- procedura se demarează cu acordul conducerii intreprinderii supusă controlului; dacă aceasta nu se arată favorabilă pentru o astfel de procedură, auditorul se poate găsi în una din următoarele două situații:
- sau consideră că tehnicile compensatorii de control îi aduc elemente suficiente de probă;
- sau consideră că alte controale nu-l conduc la elemente probante față de limitele impuse de conducerea intreprinderii, care va suporta consecințele necesare cu privire la certificare.
- Standardul Internațional de Audit (ISA) nr. 505 definește principalele cazuri în care auditorul are obligația să procedeze la folosirea tehnicii confirmării directe:
- confirmarea unor cauze în baza cărora s-au realizat unele tranzacții;
- confirmarea de către bănci a soldurilor conturilor și alte informații considerate necesare;
- confirmarea conturilor de clienți și debitori;
- confirmarea stocurilor în depozite vamale, în consignație și alte stocuri la terți;
- valori imobiliare cumpărate prin intermediari financiari;
- împrumuturi de la terți;
- confirmarea soldurilor costurilor de furnizori și creditori.
- confirmarea poate să fie pozitivă, atunci când terțul solicitat își exprimă acordul asupra informației primită sau furnizează chiar el informația, sau negativă, atunci când terțului solicitat i se cere să nu răspundă decât în cazul în care nu este de acord cu informația care i s-a prezentat. Auditorul trebuie să ia în considerație orice fapt de natură să pună în discuție fiabilitatea răspunsului obținut la cererea de confirmare externă (directă).
- procesul obținerii și evaluării dovezilor de audit printr-o comunicare directă cu o terță parte, ca răspuns la o cerere de informații în legătură cu un anumit element care afectează afirmațiile făcute de către conducere în situațiile financiare.
- procedurile și principiile fundamentale, precum și modalitățile lor de aplicare, în legătură cu utilizarea de către auditor a procedurii confirmării externe (directe) ca mijloc de obținere a elementelor probante, sunt reglementate prin Standardul Internațional de Audit (ISA) nr.505, aplicabil începănd cu auditul situațiilor financiare ale anului 2001.
