« Back to Glossary Index
- a fost adoptat în 1988
- a avut ca origine preocupările guvernatorilor băncilor centrale din țările membre ale grupului G 10 care au constatat că datorită creșterii concurenței între marile bănci, nivelul fondurilor proprii ale acestora atinsese un nivel scăzut, considerat periculos pentru gradul lor de solvabilitate
- vizează o gestiune prudentă a capitalurilor de așa manieră încât acestea să poată face față eventualelor pierderi
- impune marilor bănci internaționale din țările membre G 10 să dețină fonduri proprii de cel puțin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc
- avem de-a face cu doua mari categorii care constituie fondurile proprii:
- fondurile proprii de bază (sau tier I) – trebuie să reprezinte minimum 50% din fondurile proprii cerute pentru acoperirea riscului de credit asumat
- fonduri proprii complementare (sau tier II) si “supra”complementare – vizează resursele suplimentare interne și externe de care dispune banca
- contribuția esențialã (efectiv în 1992) – este aceea a unui capital minim definit în funcție de riscuri, din perspectiva solvabilitãții. Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeanã.
- de la adoptarea acordului în 1988, numit și norma Cooke, dupã numele inițiatorului ei, putem distinge doua faze :
- 1988 – 1993: abordarea standard și rigidã;
- dupã 1993: introducerea disciplinei de piațã și a modelelor interne ca variabile ale acordului.
